defileul si pestera dambovicioara

Ca toate locurile din tara noastra, Pestera Dambovicioara are si ea o legenda amuzanta, pe care ti-o prezinta cu mister in glas ghidul local, un pustan de vreo 10 ani. Misterioase sunt cuvintele lui, pe care le intelegi doar pe jumatate. Romanul inventiv a asociat diverse forme concretiunilor din pestera, unele fiind foarte haioase. Pestera este micuta si nu e la fel de spectaculoasa ca cea a Muierii de exemplu. Am inteles ca intr-o buna parte, stalactitele si stalagmitele au fost distruse de „turisti”. Daca ar fi sa risc o comparatie, pestera seamana mult cu cea de la Polovragi (dar, evident, nu ma bazez pe demonstratii stiintifice, ci doar pe opinia mea, turist amator). Pestera Dambovicioarei merita vazuta, un real avantaj fiind peisajul din zona, dominat de Masivul Piatra Craiului. Gura de intrare in munte este semnalata cu un benner galben. Daca mai mergi putin dai de o minicascada frumoasa. Cazare gasesti chiar langa pestera, dar poti apela si la vilele de la intrare in chei. Peisajul este splendid, eu zic sa innoptezi aici. Dimineata iti vei dori inca o plimbare printre peretii imensi de stanca.   

In pliantul pe care il poti lua de la pestera, gasesti un citat al lui Al Vlahuta: „Dar iata ca in fata noastra se ridica un munte inalt si drept ca un zid napraznic, de crezi c-aici e sfarsitul lumii. Ne-apropiem si, deodata, la cotitura, ni se deschide, printre doua stanci colturoase, intrarea inlauntrul muntelui, cheia adanca si ingusta a Dambovicioarei. E racoare, si vuietul apei rasuna asa de tare ca nu-ti mai auzi glasul. De pe fundul acestei prapastii, ne uitam cu groaza in sus, la namilele de stanci aninate de peretii cheii, ca niste dihanii ce stau la panda, gata sa se prabuseasca peste noi. Deasupra noastra se zareste un petecut de cer sprijinit, ca un copac albastru, pe crestele ascutite ale inaltelor ziduri ce ne ingradesc in umbra lor vesnica. Pe sus, vezi cate un brad iesind stramb si chircit din crapatura unei stanci, mirat si el de fioroasa singurate in care se gaseste, intinzandu-si cetinele-i triste, in asteptarea zadarnica a unei raze de soare. Mergem asa, in sus, pe matca intortocheata a raului, vreo jumatate de ceas, si deodata cheia se largeste: in paretele din dreapta, deasupra unei prispe de piatra, se deschide gura neagra a Pesterei, in haul careia intram cu lumanari aprinse. E un intuneric rece, umed, apasator, din cand in cand auzi cate un strop picurand din tavanul scund…”  In prezent pestera este iluminata, insa pastreaza aceeasi umiditate.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: