pestera liliecilor- valcea

Ajuns la Mănăstirea Bistriţa- Valcea, nu ezita să vizitezi Peştera Liliecilor. Pot spune că îţi dezvăluie un peisaj mirific, aproape sălbatic. Drumul spre peşteră este săpat în stâncă şi e foarte anevoios. Aluneci pe pietre şi pur şi simplu nu ai de ce să te ţii (deoarece românul inventiv a furat barele de metal pe care trebuia să ne sprijinim). Priveliştea este minunată- pentru cine se poate uita în jos (unii dintre colegii mei au realizat pe acest drum că au rău de înălţime!).

Jos domneşte în toată splendoarea ei Mănăstirea Bistriţa. Liniştea acestui lăcaş este întreruptă doar de glasul cristalin al râului Bistriţa care curge pe lânga mănăstire. Înaintând pe acest traseu observi că apa râului, până acum calmă, respectând parcă împrejurimile mănăstirii, devine din ce în ce mai nervoasă, făcând un zgomot ameninţător. Tumultosul râu şi-a săpat cu putere cheile în pereţii calcaroşi ai versanţilor, dându-le de atâţia ani splendide forme. În sus, vezi crestele munţilor sprijinind cerul şi pe alocuri bolovani care mai au puţin şi se desprind de stâncă. După 10 minute de explorat un astfel de drum, ajungi pe o platformă de metal suspendată pe la mijlocul versantului. Te uiţi nedumerit în jur căutând intrarea în peşteră, şi vezi…o gaură cât o scorbură săpată în stânca dură, cu două cutii de lumânări şi un chibrit lângă ele.

Un moment de descumpănire. Te gândeşti că nu ai ajuns unde trebuia, sau că peştera este defapt vreo grotă de 1mp, aşa cum ai mai întâlnit pe traseu. Şi totuşi, ai în mână un pliant în care scrie că peştera se vizitează şi are sute de metri. Bine, îţi iei inima în dinţi, aprinzi o lumânare ca să vezi pe unde mergi şi te strecori (ai mai încercat mersul piticului, nu? Sigur, dar nu printre pereţi care te strâng). După câţiva paşi…drumul se îngustează iar tavanul devine şi mai scund. Din cauza curentului ţi se stinge lumânarea. Abandonezi. Vii înapoi dezamăgit, gândindu-te că ai o lanternă în maşină, dar acesta se află destul de departe de tine. Nu ai mult timp de gândire, la ora 17 peştera urmează să fie închisă. Ei, la gândul ăsta, parcă prinzi puţin curaj. Deja ai experienţa câtorva paşi prin culoarul strâmt. De data asta vei avea grijă să nu ţi se mai stingă lumânarea. Porneşti. Când culoarul se îngustează inima îţi sparge pieptul, iar în urechi simţi o aşa tensiune de parcă cineva ar bate într-o tobă exact lânga tine. Norocul este că pereţii peşterii sunt foarte reci iar pe culoar e un curent incredibil, altfel ai fi leşinat. Te mai bântuie câte un gând de a renunţa, dar îl alungi repede. Eşti prea curios să vezi ce e la capătul tunelului. După alţi câţiva paşi, atenţie…câţiva paşi- chiar dacă ţie ţi s-a părut o imensitate-se deschide sala de întâmpinare.

La început nu vezi nimic. Eşti bucuros doar că ţi-ai îndreptat spatele- cu greutate, pentru ca începe să fie foarte frig- şi eşti prea atent la flacăra lumânării care dă semne că ar vrea să se stingă. Uşor uşor, începi să te obişnuieşti şi cu frigul, şi cu întunericul. Parcă desluşeşti şi limitele încăperii. Ici colo mai sunt câteva pete negre, care iţi dau fiori. Mai târziu observi că sunt galerii şi culoare care se adâncesc în stânca- acestea nu se pot vizita. Numai latura sudică a peşterii este deschisă turismului, restul fiind declarată rezervaţie speologică. Poate că la început vei considera că pereţii peşterii nu sunt atât de interesanţi ca cei de la Peştera Muierii sau Polovragi, deoarece nu prezintă multe formaţiuni concreţionare, stalactite sau stalacmite. Însă peisajul care ţi se deschide privirii este impresionant. Există în interiorul peşterii două bisericuţe din secolul al XVII- lea cioplite parţial în stâncă, Biserica Ovidenia şi Biserica Sfinţii Arhangheli. În peşteră este atât de întuneric încât picturile rupestre şi multe dintre detaliile pereţilor nu le poţi distinge decât prin obiectivul aparatului foto şi le vei studia abia când vei ajunge acasă.

O zonă interesantă a peşterii este cea cu lilieci. La început vei vedea doar o imensă “gaură neagră”. Auzi doar sunetele înfiorătoare scoase de lilieci. Un zumzet neântrerupt. Mii de glasuri care se reunesc într-un murmur din care răsună din când în când fie un scârţâit subţire, fie un zgomot răguşit, ca un arcuş vechi de vioară. Concentrându-te să urmăreşti şi să distingi cât mai multe “voci” deodată auzi un fâlfâit şi simţi un mic curent prin păr. Dacă te întorci, poţi vedea în depărtare liliacul care numai ce ţi-a trecut pe lângă urechi. Nu te gândi că vei explora singur acest monument al naturii. Vei fi însoţit de un ghid, o călugăriţă de la mănăstire. Noi am întâlnit-o în peşteră. A fost norocul nostru, altfel, ne-ar fi încuiat acolo. Ghidul te anunţă că liliecii sunt speriaţi de prezenţa străină. Explicaţiile primite de la ghidul-călugăriţă îţi dau peste cap mitul cu liliecii care se prind în părul tău şi nu-i mai poţi scoate. Asta este doar legendă (însă trebuie să recunoşti că în peşteră ai multe momente în care vrei cu disperare să-ţi pui gluga hanoracului pe cap). Cu toată împletitura de sentimente pe care le resimţi: teamă, emoţie, uneori sufocare, eşti în fiecare moment curios ce este mai încolo. Aşa prinzi curajul necesar pentru a explora această lume sălbatică. Poate că a doua oară nu vei mai avea aceleaşi trairi, poate vei considera că peştera liliecilor nu mai merită efortul de a fi vizitată, însă amintirea primei aventuri în aceste locuri spectaculoase sigur îţi va rămâne intipărită ca o experienţă extrem de plăcută. Eu mi-am păstrat acelaşi entuziasm şi bucuroasă aş mai vizita o dată Peştera Liliecilor.

(vizita Pestera Liliecilor: iulie 2007)

2 răspunsuri la pestera liliecilor- valcea

  1. Dragos spune:

    Servus,

    Cam romantica descrierea… nu trebuia sa intri cu o lumanare, daca am face toti astfel s-ar schimba microclimatul pesterii iar liliecii ar disparea. De aceea este rezervatie speologica. Sunt colonii de maternitate si hibernare pentru diferite specii de lilieci protejate. E bin ca acea calugarita informeaza macar ca nu intra in par.. pacat ca au inca obiceiul sa aprinda soba din interorul pesterii. Speram ca pe viitor accesul sa se diminueze in pestera respectiva. Nu trebuie inclusa in circuitul turstic si nu trebuie atat de des vizitata.

  2. Ank spune:

    Hey,

    Am fost si eu la pestera cu niste prieteni, si nu era ghidul… am cerut cheia si am explorat singuri pestera.. nu era nici macar lumina… sau nu am stiut noi cum sa o aprindem… in fine. Ideea e ca toti liliecii dormeau,era o liniste perfecta; si vedeam pete negre imense pe pereti, ne-am dat seama ca sunt lilieci doar dupa ce am facut o poza… si s-a luminat tot peretele… am inlemint… si ne-am indepartat foarte incet… nu stiam ca nu intra in par, sau nu musca, daca se trezeau nu stiu cum as fi reactionat, dar socul ar fi fost imens… Data viitoare cand mereg o sa am grija sa ii si trezesc :d

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: